Ma inalt…

Ce stiti voi ce e aia fericire… Sunteti deziluzionati si nefericiti in comoditatea si rutina voastra. In rutina voastra jegoasa si zilnica… da, stiu, rutina e zilnica, si e pleonasm, dar nu-mi pasa. Nu-mi pasa. Sunt fericita.

Inhamati in mandria voastra, in orgoliul vostru, infranati de RATIUNE si de DILPLOMATIE, uitati sa simtiti adevaratele bucurii. Insa sunteti morti, niste legume care cresc primavara si mor toamna, niste albine strivite de un ziar ingalbenit pe peretii vostri conservatori si puri, imaculat de albi dar tristi si pangariti de monotonie. Sunteti morti, ma! Morti! V-ati inecat valorile adevarate in modernism si trageti de niste carute ale DISCIPLINEI si ORDINII ca niste catari chiori si deselati. Nu mai aveti viata, respirati aerul bietei Terra degeaba. Niste morti cu ochii vii, binecuvantat fie Eminescu, care ma inspira de fiecare data…

Eu inca mai traiesc. Da, sunt vie! Sunt vie pentru ca ma bucur la lucruri mici, cum ar fi o invitatie la un concert bun maine seara. Dar nu asta conteaza! Conteaza cine a facut gestul si de ce l-a facut! Conteaza pentru ca asta iti da aripi sa speri si sa vezi ca sunt oameni care se gandesc la tine in orice fac si nu esti singur pe fata pamantului astuia. Ce criza economica, ce salarii ale profesorilor… Ce sunt astea?! Niste nimicuri… Valorile nu se mai cumpara cu bani. Sunteti morti! V-ati vandut valorile pe bani si pe o societate care nu da nici un leu pe voi.

Si ce ba? Chiar merit sa ma inalt, cu tot cu balivernele mele de progenitura ciudata ce sunt. Pentru ca simt! Iar asta nu o mai consider o slabiciune, ci niste aripi care ma inalta deasupra mortilor vii.

Multumesc!!!

Pauza neasteptata.

CraiovaBlog.org nu merge momentan
Si daca nu merge CraiovaBlog, nu merge treaba.

Servaru`i de vina.

Miroase a iarna

Daca iesiti afara seara, cand se intuneca bine de tot, si inspirati aerul… o sa simtiti gustul iernii.

Gustul ala uscat si limpede, care iti inunda plamanii. Un gust pur care iti curata caile respiratorii si te face sa vezi nameti de zapada in jurul tau, abundenta de alb, copacii imbracati in straie imaculate. Stii cand ieseai sa te dai cu sania, iar dupa ce ajungeai jos si incepeai sa urci panta, trageai in piept aer rece si respirai foarte repede? Ala e gustul. Gustul care te doare, care iti face amigdalele sa inghete, iar apoi cand inghiti parca in sec, te face sa te ineci.

Mirosul e unul special… miros de rugina inghetata.

Un fragment dintr-o poezie de-a mea descrie perfect atmosfera:

“Miroase a iarna, miroase a ger,
Si-n nara infundata a lui dumnezeu
Intra aer, si iese din cer
Abur cenusiu, inecacios si greu.”