epitaf – ep. 6: ele

Ep. 6: Ele

Cu scoala nu prea s-a impacat M., nu suporta vocile celor din jur, o deranjau. Ii placea linistea, sau macar un sunet tandru care sa ii mangaie urechile cand statea in banca. Isi lua o carte, dadea drumul la muzica, si statea cu castile in urechi, citind si nebagand in seama vocile gusterilor din jur. Invatatul era un lucru necesar, si era constienta de asta, insa de la a fi constient pana la a face un anumit lucru, e cale lunga. Ca si cum ai sti bine ca ii faci rau cuiva, dar a continua sa ii faci rau in ciuda faptului ca realizezi ce daune provoci.

Desi pe colegii din copilarie nu i-a suportat niciodata, colegele ei de clasa din liceu, un grupusor restrans de cateva fetiscane diferite si totusi, toate la fel, ii erau una dintre companiile cele mai placute. Simpatice sau triste, rautacioase sau bune la suflet, cu zambetul la urechi sau plangand, orice toane ar fi avut dragele de ele, ea le iubea pentru ca se simtea ea insasi printre ele.

Iar faptul ca putea sa fie ea intr-un grup era mare lucru, caci putini erau aceia care o intelegeau. Cu ele putea sa rada isteric in mijolcul strazii si sa nu ii pese de cine se uita, caci erau ele si era bine. Putea sa planga pe umarul lor caci stia ca umerii lor erau niste batiste, iar mainile lor, apa rece si curata cu care isi spala chipul. Si brusc, toate incepeau sa se limpezeasca. Niste maini mari sau mici, cu degete lungi si groase, ciudate, sau scurte si fine, erau acolo sa ii stranga in palme ego-ul ranit, capabile sa faca raul sa se desparta de bine, ca o strecuratoare fina.

Cand isi auzea vocea strigata de ele sau vedea pe ecranul telefonului numele lor, se simtea iubita la randul ei, caci prietenii ii vor fi ramas pentru o viata, restul persoanelor erau efemere si trecatoare, brize calde sau reci de vant care aranjeaza sau strica firele de par, in cazul asta, credintele si parerile, pentru a reveni din nou la forma initiala. Folosul trecatorilor prin viata lui M. era momentan, si nu permanent. Un fixativ prost.

Sechelele si filmele de scurt metraj

Sechelele sunt lucrurile alea care au ramas in urma unei intamplari neplacute si care nu te lasa sa treci prin situatii asemanatoare fara sa te feresti de ele sau sa aplici efectele lor. Aduse ca scuza intr-o relatie sau experienta, par infantile si imature, o chestie dupa care te ascunzi, un tap ispasitor. Dar nu e asa.

Din moment ce te-ai obisnuit intr-un fel, silit/a de circumstante, sa te comporti intr-un anume fel, e foarte probabil sa ramai cu sechele ale comportamentului si in urmatoarea experienta asemanatoare, ca-ti intra in sange si mai ales, si cel mai straniu, e ca ti se pare corect felul in care te comporti.

Desi o analogie nepotrivita si ciudata, sechelele fac ca lucrurile sa se termine destul de repede. Atat de repede incat nici nu apucasera sa inceapa calumea. Exact ca intr-un film de scurt-metraj, care iti place enorm de mult si cand nu te astepti, aproape din senin dar totusi, nu, el se incheie. Apar actorii care au jucat(tu si el/ea), regizorii(un handicapat din ceruri, care o fi el, sau pur si simplu soarta), scenaristii(oamenii din jur), sunetistii (Mircea Baniciu), si un THE END mare cat jumatate de ecran, pe cat de mare pe atat de dureros.

Pacat ca nu se poate da rewind, replay, decat in mintea noastra.

A.Faith? Care faith?

A[punct]Faith a revenit dintr-un oras civilizat pe care l-a vizitat in timpul meetingului. N-a fost la meeting dar isi da cu parerea, probabil inzestrat cu maiestrie si puritate dupa vizitarea respectivului oras. Insa pe noi nu ne lasa sa ne dam cu parerea, caci stie ca ar fi foarte foarte contrazis de mai multe persoane. Lasa articolul fara commenturi, dar nu rezolvi nimic, Gigi Contra!

Pardon, A[punct]Faith. What faith?

Vulpea cand nu ajunge la struguri zice ca sunt acri.

A.Faith cand nu ajunge la meeting spune ca a fost de cacat si ca ne-am lasat manipulati.