Frumoasa melodie.
Si totusi… Ochii, vazuti din mai multe puncte de vedere:
Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adînc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
Mihai Eminescu – “Luceafarul”(extras)
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam. continuă să citeşti ‘Ochii tai’
Ca luciul unui soare bland
Apari. Si iarasi te-ntalnesc
Departe de lume eu te-ascund
Sa pot sa-ti spun ca te iubesc.
Cu luna-n noapte te-mpletesti
Si stelele iti vin ca straie
Mereu de mine te feresti
Cu ochi arzand ca o vapaie.
Roiesc in juru-ti amintiri
De vremi departe duse
Ecoul vechilor iubiri
Si-al noptilor apuse…
EPITAF
Ep. 5: Rut-ina
Dupa revederea lui R. isi revenise mai repede decat credea. Desi cateodata avea vise in care aparea chipul lui, iar cand se trezea ofta nostalgic si melancolic, realizase ca trebuie sa il lase in urma, macar atata timp cat alte lucruri incepusera sa o preocupe.
Zilele treceau una dupa alta, toate la fel, iar lucrul care ii ocupa cel mai mult timp era rutina, dupa parerea ei, un blestem popular lasat peste veacuri de catre oamenii preistorici. Credea, era convinsa de radacinile acestui cuvant.
“Rut-” venea de la “route” din franceza, si insemna “ruta”. “-ina” era un sufix necunoscut, dar lipsit de sens atata timp cat cuvantul “route” punea ampreuna pe tot cuvantul. Rut-ina era, deci, parcurgerea aceleiasi rute in fiecare zi, a aceluiasi traseu. Un conglomerat de activitati diverse pe care le are fiecare persoana, aranjate astfel incat sa succeada in aceeasi zi, la aceeasi ora, netinand cont de vreme, stare a sanatatii, chef sau vointa. Asta era rutina.
Scapa de ea prin organizarea unor escapade cu amicii, prin plimbari la lasarea soarelui, prin izolare in lumea peretilor ingalbeniti de tutun din locurilor in care se ducea. Mereu se gandea la viitor si la trecut. Niciodata la prezent. Isi arunca privirea intr-un colt de camera sau la o lumanare, isi inchidea timpanele cu lacate ale vointei si dadea paginile, ori inainte, incercand sa le scrie, ori inapoi, recintindu-le iar si iar. Pagina prezentului i se parea cel mai greu de citit, nevenindu-i sa creada in ce stadiu se afla.
Era adolescenta, iubise, plansese, suferise, pierduse persoane dragi, bause, fumase, se drogase, dansase, facuse dragoste, iar fiecare dintre rolurile pe ea le jucase murisera, reinviind de fiecare data cand situatia o cerea. Era o actrita, uneori proasta, alteori buna, alteori un personaj figurant care incerca sa isi gaseasca locul in scena respectiva. Stapanea foarte bine arta disimularii, autocontrolul, si incepuse sa invete si pentru licenta stapanirii de sine. Uneori asta o ajuta, alteori o infunda si mai rau. Dar ce mai conta? Era trecut… Un trecut pe care il recitea zi de zi, pana la satietate.
au grait…