Oglinda mea

Am o personalitate, am un punct de vedere, o parere si cateva lucruri care-mi sunt specifice, care se identifica cu mine.

Am o oglinda in care ma vad zi de zi si imi place ce vad. E oglinda mea, care sper sa nu se sparga niciodata. In plus, o sa am grija de ea cat timp viata ma va lasa sa fac asta. O sa o sterg de praf atat de des, incat nu o sa apuce sa se pune nici macar o pulbere de mizerie pe ea. O sa ii mangai marginile de lemn sculptate grijuliu, minunandu-ma de perfectiunea lor, o sa le lacuiesc ca sa se pastreze exact cum erau din prima zi in care mi s-a facut cadou de la viata. O sa ii ofer drept cadou reflexiile mele cele mai bune si o sa port monoloage in fata ei pentru a-mi spune ea, cu oglinirea-i nepatata, cum sunt ale mele monoloage.

O sa ma ajute sa ma vad mai in amanunt, sa-mi observ micile sau marile mele defecte, ca sa am cunostinta de prezenta lor. O sa imi observe dilatarea pupilelor si inrosirea in obraji si ii va placea ce vede. Nu va dori sa se sparga.

Nu ii voi da ocazia sa se sparga.

Cafeaua noastra cea de toata zilele

Oficial, sunt dependenta de cofeina!

Imi cad ochii in gura daca nu beau 3 cafele pe zi, sau doua cafele si un 3 in 1. Nasol moment.

Dimineata ma prinde cu ceasca de cafea, uneori ceasca de cafea ma ajunge din urma si la scoala, cu colegele, cand mai avem “ferestre”(they know), si obligatoriu, o cafea sau un 3 in 1 dupa ce ma trezesc din somnul de dupa-amiaza. Cafea mare, cu lapte si 2 lingurite de zahar. Am pornit de la cafea mica. Cine stie, poate ajung sa beau cu sticla de 1l, ca sa imi fac inima prastie si sa umblu ca zombie-ul, neobosita si cu rezistenta intinsa la maxim. Lasa ca asa e frumos, crestem, organismul cere, noi in loc de somn ii dam mai multa cofeina.

Fie ca e facuta de un om anume care se pricepe de minune sa faca cafea in diminetile somnoroase, cu rom sau cu Bailey’s, alaturi de un “cookie” sau cu multa frisca si pudra de cafea, cu gheata sau frappe, cafeaua e delicioasa!

Sper sa mearga tonomatul astazi la scoala.
As mai bea una.

Calea de mijloc

“Now I’ve come to the crossroads in my life… I always knew what the right path was, without exception, I knew! But I never took it. You know why? It was TOO DAMN HARD!”

Asta spunea Al Pacino in “Scent of A Woman”.

Cu totii cautam calea corecta in luarea unei decizii, urmarea unui drum corect si dimplomat, care sa ne satisfaca si pe noi si pe cei din jur. Insa uneori e prea greu sa alegi calea buna. Subiectivitatea oamenilor a fost subiect de discutie timp de secole intregi. Calea cea buna pentru unii poate fi calea cea rea pentru altii; insa oameni fiind, ne plac riscurile, aventurile, hopurile si obstacolele peste care trebuie sa trecem atunci. Devenim dependenti de ele. Viata ne pune la dispozitie doua drumuri si noi il alegem pe cel greu pentru suflet, dar care ne da acea adrenalina si acea hrana spirituala de pasiune si noutate.

Ceea ce e foarte clar e ca graficul calitatii acestor cai este foarte derutant.

Calea buna(totul) este o rutina, care nu aduce nimic nou, este insipida si fada.

Calea rea(nimicul) este o deceptie care nu ne multumeste deloc, tot un fel de cale buna avand in vedere ca seamana foarte mult,din punctul de vedere al previzibilitatii. Ambele au un rezultat clar, stiut dinainte.

Daca fac asta stiu ce se intampla. Daca nu fac asta, stiu ce nu se intampla.

Cea mai grea dintre toate, cea mai trista dar si cea mai pasionala, cea mai solicitanta si necesara noua, de pe urma careia suferim schimbari ingrozitoare(in bine sau in rau), este, fara indoiala, calea de mijloc. Calea care la inceput e paralela cu celelalte, dar la un moment dat, dupa ceva timp, apar si ocolisuri care duc la una dintre destinatiile cailor din prima faza.

Adica… prefer ceva antrenant care ma solicita psihic si emotional decat ceva care nu imi inspira nimic altceva decat conformism si obisnuinta. Ne place sa ne complicam vietile, asta e clar. Suntem dependenti. Daca nu ar mai fi oamenii cine ar mai face greselile? Cine ar mai plati pentru ele, sub orice maniera? Nu ne-am nascut sa fim conformisti pentru ca societatea ne-a hranit cu destule metode prin care sa nu fim asa.

Eu iubesc sa urmez calea de mijloc. Imi da acel suspans, acea iubire pentru viata si pentru oameni pe care celelalte doua cai nu mi le ofera.

A inteles cineva ce am vrut sa zic?

True!

Cristiana: O sa ne intrebe lumea “Ce ai facut in liceu?”. Am invatat intr-a doispea.

Cam atat.

BAC BAC BAC BAC

Astea sunt cuvintele pe care le aud mai mereu anul asta.

Anu` asta ai BACU`, trebuie sa inveti!

Ooo, esti a 12-a, ai BACU`…

La ce materii dai BACU`?

E usor ma la BAC, stai linistita!

Burta pe carte ca vine BACU`!

Am inteles, dar asta nu ma reprezinta ca persoana. Nu ma reprezinta ca persoana faptul ca dau BACU`. Nu e un eveniment de mare, mare reprezentanta pentru mine, dar trebuie sa recunosc ca mi-e cam frica. Adica, dupa 4 ani de facut mai nimic la liceu, mi-am iesit din mana cu invatatul, e greu sa invat 6 pagini de A4 pentru miercuri la MEDITATIE, e greu sa invat pentru TEZA de marti, e greu sa adorm, ma gandesc la ce si cate am de invatat, unii zic ca nu e greu, dar e al naibii de greu… E greu sa fac un referat si sa imi misc fundul pana la scoala in zilele in care nu se merita sa ma duc la scoala, e greu sa ma ridic din pat dimineata si sa ies pe CANCERUL asta afara la ora 7 jumate dimineata, a ajuns mama sa ma trezeasca cu o cana de cafea ca sa ma faca sa ma dau jos din pat, sunt bagata intr-o lene cronica, intr-o nepasare crasa.

Vreau JURNALISM, dar in CRAIOVA nu e decat la SPIRU. M-as duce daca as sti ca fac ceva, ca invat ceva si nu fac rahatul de facultate numai pentru o dimploma amarata care sa imi ofere un loc de munca eu stiu pe unde.

Ar mai fi LITERELE, anul trecut nu s-a dat examen de ADMITERE, s-a intrat pe DOSAR. Pentru asta TREBUIE sa INVAT ca sa iau note mari la BAC.

PSIHOLOGIA ramane totusi prima mea dragoste.

Da-mi tu, zeul Intelepciunii, multa RABDARE, MULTA MEMORIE, TUTUN, CAFEA si weekenduri in Irish alaturi de persoanele dragi!

P.S.: M-am saturat de intrebarea “La ce facultate vrei sa dai?” (sau “surorile ei”: “Unde dai mai departe?”, “Ce vrei sa faci mai departe?”, “Te-ai gandit la vreo facultate?”) si de faptul ca majoritatea profesorilor imi gresesc numele de familie. Incearca sa citesti corect!!! O sa imi fac un tricou cu facultatile la care vreau sa intru si cu numele meu de familie. O sa il port pana la uzura!

RABDAREEEEEEEEEEEEEEEEEEE… Rabdare!