Traiesc, mai rad, fac glume, sunt sanatosi, dar, vai…

S-au dus ai mei prieteni, s-a dus si acea clipa,
Mai zboara fiecare batand dintr-o aripa,
Traiesc, mai rad, fac glume, sunt sanatosi, dar, vai,
Acum nimic nu este ca-n acea zi…

                                                                                    Pasarea Colibri – “Vis de primavara”

Se duc pe capete si nu stiu daca e vina mea sau nu. Nu cred. Unul raceste relatia cu mine ca nu e de acord gagica-sa sa vorbeasca cu mine, altul probabil e prea ocupat ca sa mai dea un semn de viata din cand in cand, altul e cu serviciul si cu facultatea, altele s-au reunit intr-un grup mic si acolo au ramas, altii pleaca fara a zice nici macar un cuvant ca sa se justifice. Si odata cu unii prieteni buni dispare si increderea in tine, puterea de a te concentra pe anumite lucruri mai importate pentru altii, dar nu si pentru tine.

Prietenii sunt cel mai frumos dar pe care cineva ti-l poate face. Cand te vezi aruncat intr-un vartej, cineva intinde o mana si te scoate spunandu-ti cuvinte duioase si incearca sa te ridice mai sus decat credeai ca poti ajunge vreodata. Asta fac prietenii, rad cu tine, plang cu tine, danseaza cu tine, stau jos cu tine, mananca o data cu tine, beau o data cu tine, merg o data cu tine.

Alaturi de tine, unii langa altii. Nu in spatele tau, nici in fata ta.

Va mai amintiti?

Cerbul de Aur – 1996

Epitaf – Ep. 3: Amintiri de vara

EPITAF

Ep. 3: Amintiri de vara

Agonia unor seri de vara amintite printre momentele triste, la care deseori se gandea, o topea in bucatele. De aceea erau zile cand nu se ridica din pat pur si simplu pentru ca nu se putea tine pe picioare. Nu vedea de ce ar fi facut lucrul asta. Isi dorea o ambulanta de suflete sa o ia din scara blocului, de la usa, daca se putea din pat, caci nu mai era in stare sa faca nimic pentru a se salva pe sine din groapa cu serpi in care intrase fara voie. Fusese aruncata intr-un vartej de sentimente si trairi mult prea intense, care ii consumau toate resursele, fizice si psihice, obosind-o.

Cand nu apela la alcool si stupefiante, M. adora sa se culturalizeze, caci, la baza, era o tanara doritoare sa cunoasca si sa nu fie ingropata intr-un cimitir de incultura si renegare a valorilor adevarate. Apropo de cimitire, dorinta ei era una simpla: o piatra funerara neagra, lucioasa, pe care sa scrie simplu, un epitaf:
” Aici odihneste pe vecie M., iubita mea. Sa ma astepti!
Si-n vremuri cadaverice, iubirea
Va continua sa ne umple privirea…”
Un scris simplu, drept, fara artificii. Vroia sa fie ingropata in curtea casei de la tara, unde sa nu poata sa-si plimbe picioarele si vezicile toti indignatii vremilor, care cauta aventura in cimitire.

Pasiunea ei pentru teatru si romanele de dragoste crestea pe masura ce observa ca e aproape singura care mai urmareste si citeste asa ceva. Ii placeau dramele, lucrurile simple si realiste, stiintificul-fantastic nu era tocmai pe gustul ei, caci nu se regasea in ceva ireal, robotic, mecanic, magic. Avea si tanjea dupa ceva simplist: o viata si o alta alaturi de care sa si-o traiasca pe a ei. Impreuna, sub un singur nume, un singur tel si o singura dorinta: a iubi, in sensul adevarat.

Caci nu primise prea multa iubire de la purtatorii de orgoliu pe care isi irosise cateva zeci de luni bune din viata. Probabil pentru ca ei se iubeau pe ei insisi si atat. In schimb ea, faptura dedicata si fidela pana la un moment, ii iubise cu toata fiinta. Ea cunostea doua sensuri ale dedicarii: totul sau nimic. Nimicul ii era mult mai familiar, caci il gustase din plin, din pahare care nu se sparg si nu crapa niciodata. Pe de alta parte, paharele iubirii i se spargeau in mana, sau se topeau sub curgerea lichidului cald, sangeriu, amarui, pompat cu putere direct din inima.