EPITAF
Ep. 1: Doleante
M. pierdea unele zile doar de dragul de a le pierde, incercand sa se caute pe sine in cei din jur. Uneori era nevoita sa accepte eticheta pe care i-o lipeau unele persoane pe frunte: antsociala. Nu era prea sociabila oricum; imbraca genul persoanei credincioase, prietenoase, idioate chiar, pana la punctul de a face sacrificii mari, dar numai cu anumiti oameni. Restul erau lepre proaste si insipide caci nu o intelegeau, ea nu ii intelegea pe ei, nu vroia sa ii inteleaga si nici sa fie inteleasa, caci realizase, nu demult, ca nu are si nu au cum.
Insa de ceva timp, nevoia de a primi intelegere de la cei din jur se amplificase. Starea ei se schimbase din indiferenta in caderea in butoiul cu melancolie, sau, spus in termeni moderni, in “depresie”. Nu mai avea pofta si ardoarea sa socializeze cu nici o categorie de persoane iar intrebarile stupide despre starea ei nu faceau decat sa o irite dincolo de enervare. Nu mai vroia sa explice si sa povesteasca in speranta ca va fi inteleasa. Era constienta ca acest lucru era ca un buton la care nu putea sa ajunga, avand mainile prea scurte.
I se scarbise de dialoguri puerile, combinatii nereusite cu idioti imbracati in Don Juani, relatii bazate pe charisma falsa si subminarea unuia sau altuia dintre parteneri. Vroia ceva stabil, si nu prea. Ceva romantic, insa nu in abundenta, cu declaratii siropoase, dar sa o tina in priza. Se plictisise cumplit de aratarile inchipuite din jurul ei. Vroia ceva sa-i faca creierii praf, sa nu mai stie de ea.
Vroia ceva nou care sa o faca sa ii salte inima din piept, stomacul din cavitatea abdominala, si sa se intalneasca ambele in gat. Sa o sufoce. Sa se sufoce de fericire. Sa traga pe nas praf de stele culese de el pentru ea, sa isi injecteze in vena de la mana stanga esenta tuturor iubirilor, cu o puritate de nouazeci si noua la suta. Vroia un demon cu chip de inger, cu care sa zboare in departare, ascunsi de lume, de orice influenta a omenirii. Vroia sa devina jumatatea iar el s-o completeze. Vroia un antisocial, asa ca ea. Un mic razvratit impotriva sistemului, a prostiei, a trendurilor si a rutinei. Un om care sa o ambitioneze sa-si atinga telurile ei mult-iubite: sa devina o jurnalista cunoscuta, dar judecata, blestemata cu un salariu mediocru ca toti ceilalti artisti nevalorificati, sa traiasca intr-un apartament cu doua camere cumparat din banii publicarii a trei volume de poezii, sa conduca o masina de clasa mijlocie si sa-si permita din cand in cand mici escapade departe de agitatia urbana. Asta ar fi o optiune.
Daca i-ar cadea un munte de bani din cer, si-ar lua alesul temporar – poate etern – de mana si ar construi impreuna o casa frumusica de lemn, undeva la munte, intr-un satuc linistit. Sa fie toata din lemn, cu un semineu neaparat, imbracat in caramizi rosiatice, fara lumina artificiala. Sa aiba o padurice langa casa, unde el sa taie lemnisoare pentru foc, iar in acest timp ea sa ii gateasca bunataturi cu care sa-i recompenseze munca. Sa aiba un caine mare si frumos, pe care sa il ia inca de mic, sa il creasca ca pe copilul lor; sa-i dea sa manance lapte cu seringa, ca unui bebelus. Asta i-ar placea… Liniste. Iubirea secolului XVII.
Pe de o parte era constienta ca o viata departe total de societate era practic imposibila in aceasta lume suprapopulata si ahtiata, sufocata de trupuri omenesti care nici nu merita sa traiasca. Era exagerata…
au grait…