Vremuri vechi

R.A.C.L.A. feat. Anda Adam – Nu ma uita

R.A.C.L.A. feat. Dee – 2 in 1

Geniale.

oameni si (/)ameni

Zilele astea trec printr-o perioada mai grea din punct de vedere psihic. Insa nu asta e problema despre care vreau sa discut.

Cum reactioneaza oamenii din jur?

Daca ai o discutie nasoala cu cineva, pornita de la un motiv total aberant, si persoana aceea stie ca treci printr-o anume chestie ca doar ce i-ai povestit acum cateva zile, ea te trateaza ca si cum… “n-am nevoie de tine, acum am tot ce imi trebuie”. Pai, asa ne-a fost vorba, mai? Mai demult tot asa eram? Doamne, ce-i cu mine?! Tot fac confuzia asta temporala: “mai demult”. N-ar trebui sa mai existe in vocabularul meu. Caci nici trecutul nu mai exista pentru unii, se pare. Unii au uitat ce au insemnat si cine a insemnat ceva pentru ei.

Altii sunt indiferenti, caci nu-i asa, cand e vorba sa ajuti macar cu o vorba buna, totul devine greu si brusc, necunoscut: “nu stiu”, “nu pot”, “n-am cum”. Sau te lasa eventual in asteptarea unui sfat sau a unui raspuns. Ori au murit, ori nu ma intereseaza.

Cu altii port discutii constructive, caci ma inteleg si eu la randul meu ii inteleg pe ei. Deci, pana la urma, e posibil. Dar poate ca voi sunteti prea ocupati cu gaurile din stratul de ozon incat sa va pese si de cei din jurul vostru.

Ce e tati asa greu, sa-ti moara tie?

El e… visul meu.

“El e un ideal. Idealul meu care cuprinde toate lucrurile la care am visat vreodata. El e o entitate irealizabila si un vis care imi apare de fiecare data cand inchid ochii. E un om simplu, un poet al vietii, care scrie versuri cu degetele pe pielea mea, care ma tine de mana cand adorm si ma saruta pe frunte cand ma trezesc. El e cel cu care imi pierd noptile pe acoperisul casei lui, doar privindu-ne ochi in ochi si mangaindu-ne chipurile, iar pentru atmosfera asta stelele de pe cer ar fi cumplit de invidioase.

El poarta in inima-mi descrierea unui trubadur, unui rebel linistit, unui pasional timid, unui iubit romantic si protector. El e cavalerul ce-si poarta armura peste mine, pentru a ne proteja pe amandoi de relele lumesti ce odinioara ne macinau cumplit. El goneste sur prin labirintul inimii mele, desi stie si iesirea, cum stie si drumul catre centrul lui. In ochii lui caprui zace sclipitoare linistea, iar zambetul lui reda ca intr-o oglinda starea mea: fericirea si linistea absoluta, de neclintit.

El e omul cu care ma inteleg din priviri, cu care comunic prin gesturi si grimase dulci, omul la care scot limba cand nu imi convine ceva iar apoi ma saruta patimas ca sa uit de ultimul gest al meu. El e ca o pastila ce provoaca amnezie si ma face sa uit de toate relele. Sufletul lui are chip si comportament de copil atunci cand e nevoie, dar e serios atunci cand vine vorba de noi si de sentimentele noastre. Cu chipul usor nebarbierit, imi zgarie pometii cand ma imbratiseaza, dar stransoarea bratelor lui ma face sa uit de orice zgarietura, fizica sau spirituala. E omul pe care il tin mandra de mana, omul pe care il port ca pe o haina preferata, omul care ma incalzeste, ma acopera, imi urmeaza linia corpului, a sufletului, imi pune in evidenta calitatile si ascunde defectele departe de ochii criticilor.

E omul care a avut rabdarea sa ma cunoasca de la zero, care a inceput sa picteze tabloul meu in mintea lui inca de la prima ascutire a creionului, mult inainte de a-mi trasa prima linie cu un tremurat retinut de mana…”